25.03.2013

"Când eram mică, tata mi-a spus că sufletul meu este un castel. Că indiferent de luptele care se dau înafara lui, eu trebuie să păstrez interiorul frumos și curat. Să nu îl aglomerez cu lucruri inutile și să nu primesc pe oricine înăuntru. ...Mi-am și notat această idee într-unul dintre primele mele jurnale, dar, odată cu trecerea timpului am uitat sfatul lui. Așa că, am primit în sufletul meu pe oricine a dorit să intre, fiind poate mult prea ospitalieră. Dezamăgirile, însă, m-au schimbat, făcându-mă să mă tem de aceia care ar putea da buzna..."
Cît de mult mi-a plăcut..Prin ceea ce-am citit m-am simțit a fi chiar eu..Am avut impResia că-mi spun asta ce-i de acasă,acei pe caRe-i iubesc mai mult decît oRice,ce-i ce mă iubesc și-mi vReau binele cu adevăRat..acei ce-mi spun să am gRijă de mine și de sufletul meu

Am o staRe penibilă,am impResia că nu mă supoRt pe mine,cu atît mai mult pe cei din juRul meu.
Dc tot timpul se întîmplă că cel mai mult te rănesc oamenii pe caRe-i iubești și la caRe ții cu adevăRat?Dc din cauza loR tRebuie să sufeRi cel mai mult..Nu-i coRect așa..nu-mi place,sunt total dezamăgită și de mine..și cu atît mai mult de tine.
Nu pot spune că te uRăsc..n-aș putea,daR oRicum..Nu-ți pot defini ce simt !
Lasă-mă să fiu doaR eu și gîndul meu.